„Fotografia e scriere cu lumină”, interviu de
Alexandra Șerban
„Henri Cartier-Bresson, avea teoria asta a anticipării
momentului decisiv. Asta înseamnă că trebuie să ai o memorie a infinit de multe
situații
în care subiectul evoluează”
În acest interviu, Viorel Simionescu îşi povesteşte viaţa,
mereu în legătură cu marea sa pasiune, fotografia – şi ce sunt până
la urmă, poveştile,
decât imagini pe suport mental.
Viorel Simionescu este fotograf - amator, se autointitulează, pentru că fotografiază
după bunul plac și după propriul simț estetic - cu câteva decenii de activitate în
spate.
De când a pus prima dată mâna pe aparatul de fotografiat și până când bătrânețea
l-a
forțat să îl pună în cui, a strâns mii de imagini cu peisaje naturale din România,
cu
ţărani simpli şi cu copii jucăuşi, cu forfota oraşelor şi vacarmul târgurilor de
provincie.
Colecţia sa de fotografii este, practic, o radiografie a României profunde, văzută
în
deplină autenticitate, fără fard şi, mai ales, fără programe de editare digitală.
În acest
interviu, Viorel Simionescu îşi povesteşte viaţa, mereu în legătură cu marea sa
pasiune,
fotografia – şi ce sunt până la urmă, poveştile, decât imagini pe suport mental.
Domnule Simionescu, locuiți într-o casă veche, superbă, supraviețuitoare a
sistematizărilor comuniste. Aici ați și copilărit?
Aici. Practic, când aveam eu un an au intrat părinții mei aici, în casă. Dar m-am
născut undeva pe Splaiul Independenței.
Povestiți-ne despre părinții dumneavoastră. De unde erau și cu ce se ocupau?
Mama, Ortansa Vasilescu, era din Târgoviște. Acolo mi-am petrecut eu copilăria și
vacanțele. Bunicii mei aveau o casă, cu curte, cu grădini – grădina de flori, grădina
de zarzavat, de pomi fructiferi. Casa era monument de arhitectură de la 1780, cu
patalama, cu număr de înregistrare. Când s-a început construcția Centrului Civic,
comuniștii au mai luat o parte din grădină, în fine. Până la urmă, a venit un agramat
de prim-secretar, care a zis: „Nu, nu rămâne nimic aici”. Și-a dărâmat casa asta. Dar
ce se întâmplă? Mama a avut două surori și doi frați. Cea mai mare dintre surori era
„mama mea din Târgoviște”, iar cea mai mică locuia acolo în casă, când au demolat-o.
I-a dat mătușii o sumă de bani și ea s-a mutat apoi într-o periferie, spre bariera
Câmpulungului, unde avea bărbatul ei casa părintească. Acolo, tot așa, casă cu grădină
mare, numai că era plin de tot felul de oameni cu reputație îndoielnică. De
nu-știu-câte ori au venit, au sărit gardul, au furat găini, au furat de toate. Una
peste alta, în 1989, chiar înainte de Crăciun, au venit niște astfel de vecini, au
început să latre câinii. Bărbate-său a ieșit în pijama, așa, i-au dat o bâtă în cap și
l-au omorât. A rămas mătușa singură și am adus-o o vreme la București.
Dar frații mamei? Ei cu ce se ocupau?
Cel mai mare dintre frați a fost un pictor destul de bun, apreciat. Aurel Vasilescu.
N-a vrut să facă pact cu comuniștii în niciun fel și a fost trecut pe linie moartă. A
rămas profesor de desen la Școala Medie de Arhitectură, cum era atunci. Cel mai mare
dintre frați, Petre Vasilescu, a fost militar de carieră. A fost cercetaș în Primul
Război Mondial, a urcat toate treptele ierarhice și a ajuns, în Al Doilea Război
Mondial, șeful statului major operațional al lui Ion Antonescu. Un om care nu făcea
decât ce trebuia strict pentru război.
Aveați 8 ani când s-a încheiat războiul mondial. Aveți vreo amintire din perioada
aceea?
Unchiul Petre Vasilescu, șeful statului major operațional, a fost foarte corect, dar
l-a pus pe tata să aleagă unde merge pe front în Rusia. A fost, nu mult, cam jumătate
de an, spre Odesa. N-a avut niciun fel de probleme, n-a fost angrenat în lupte. Până la
urmă, unchiul a făcut ceva pentru el: în România, existau școli de artilerie, unde se
cerea matematică, iar tata a venit în țară și a ținut cursuri până la terminarea
războiului. Îmi amintesc și că după 23 august 1944, au început lupte iarăși. Noi eram
refugiați între Târgoviște și Pitești, într-un sat mic, Râncăciov. Aveam un adăpost
săpat într-un maldăr de pământ, printre pomi, deasupra era natura sălbatică. La un
moment dat, nu mai știu exact când și cum s-a întâmplat, cert este că a venit tata și
m-a luat să ne uităm, de pe deal, cum se purtau luptele – se vedeau, cu artilerie, cu
tot. Mi-aduc aminte că, nemții se aprovizionau de acolo cu avioane. Și-a trecut un
avion pe deasupra noastră și a mitraliat. Tata m-a aruncat la rădăcina unui pom, iar el
s-a aruncat peste mine. A mai fost un moment din acesta. Altă dată, în timpul
războiului, am nimerit în Târgoviște în singura zi când a fost bombardată – în oraș,
erau niște rezervoare de petrol și un loc unde se reparau tancuri și alte piese de
artilerie. Noi, la casa de care spuneam, aveam în grădină un adăpost săpat. Atunci a
căzut o bombă la câteva zeci de metri de noi. Mi-aduc aminte ce groază! E un sunet
de-ăsta ca un urlet până când explodează. E îngrozitor. Nu-l uit, nu... Îți bagă
spaima-n toate oasele. După ce am întors armele, ne-am mutat la Târgoviște, am plecat
din satul respectiv. Frontul se mutase în afară, spre Ungaria, Cehoslovacia, Germania.
Au venit, în schimb, ruși și-au început să circule fel de fel de zvonuri, cu violuri,
cu furturi, cu tot felul de atrocități de acest fel. La noi pe stradă au trecut niște
trupe, disciplinat. S-a oprit o grupă de ofițeri superiori, care a stat la noi în casă.
Foarte prietenoși erau, mi-aduc aminte că mă tot mângâiau. Eram blonduț, simpatic, mic.
Totuși, pentru siguranță, femeile – mama și surorile ei – s-au ascuns. Nu știam eu unde
tot dispar. Pe la 8.00 seara dispăreau. Casa de la 1780 avea un beci cu o tainiță, era
făcută să se ascundă de turci, de tătari, de invadatori, în fine. Era o casă foarte
interesantă, semăna mult cu casele din picturile lui Grigorescu, cu etaj, cu scară de
lemn.
Numai matematică, niciodată politică
Mama dumneavoastră cu ce se ocupa?
Mama? Cu mine (zâmbește). Era profesoară de română-franceză, dar a profesat foarte
puțin. Tata a fost un matematician strălucit, Gheorghe Dumitru Simionescu. A făcut
Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, care era un liceu conceput să pregătească elite.
Elevii erau eterogen primiți acolo, din fel de fel de medii sociale. Unii veneau
desculți și cu traista în băț. Selecția se făcea exclusiv în funcție de valoare, de
capacitate. Bineînțeles că au ieșit de acolo niște oameni integri – și au fost aproape
toți distruși de comuniști, pentru că n-au cedat. Mai toți au fost la Canal, au murit
acolo, au fost în Rusia.
Familia dumneavoastră a avut de suferit în perioada comunistă?
Nu, că tata n-a făcut niciun fel de politică. Niciodată. L-au tot tentat, oferindu-i
niște situații cu totul deosebite. El n-a făcut decât matematică. A fost profesor,
întâi la Mănăstirea Dealu – după ce a absolvit, l-au reținut acolo. Părinții mei au
venit în București, pentru că i-au oferit tatei o catedră de matematică tentantă. Nu
după multă vreme, a devenit cunoscut în elita matematicienilor, a scris multe manuale
singur sau împreună cu câte-un coleg de-al lui, manuale după care au învățat atât
generația mea, cât și copiii din generația următoare. Au fost cele mai longevive
manuale de matematică. El a fost și unul dintre creatorii și animatorii mișcării de
matematicieni tineri de la „Gazeta Matematică”. A condus primele olimpiade de
matematică, care erau la acea vreme susținute în lagărul socialist. După ce a venit în
București, după câțiva ani, a intrat prin concurs la Politehnică și de acolo a ieșit la
pensie. A fost și profesorul meu de matematică în facultate – preda la facultățile
mecanice, anul I.
Cum era să fiți studentul tatălui?
Foarte greu pentru mine, pentru că era un om de o corectitudine ieșită din comun. Ca să
nu se vorbească ceva, eu dădeam examen cu comisie.
Cum așa?
El ieșea din sală, venea decanul, prodecanul, șeful de catedră și dădeam examen.
Făcea meditații cu dumneavoastră?
Nu. Doar m-a pregătit pentru admitere. Cum a fost? Eu am terminat cu zece clase și
terminau în același an și cei cu 11 clase. Erau foarte mulți elevi buni, care aveau
diplomă de merit. Aveam și eu diplomă de merit, de altfel, am fost premiant în toți
anii din școala elementară și liceu. Dar tata a avut inspirația că nu se poate să intre
atâția cu diplomă de merit, că nu mai rămân locuri pentru ceilalți și că va fi o
triere. Drept care, stăteam în această sufragerie, cu un prieten bun, coleg de bancă –
vai de capul lui, părinții lui erau niște oameni bogați și cu tradiție militară,
pierduseră tot, le fusese luat tot. Era vai de capul lui, abia avea ce să mănânce. L-a
luat tata și pe el la pregătire, venea aici și făceam câte patru ore de matematică pe
zi. Când s-a anunțat că se va face o triere în urma așa-numitei discuții științifice,
eram tobă de matematică. Prietenul meu a intrat și el fără nicio problemă, la Petrol și
Gaze, atunci era în București facultatea. Când am dat colocviul ăsta, eu am fluierat,
că eram foarte bine pregătit. Dar nu mi-a plăcut matematica în sine.
Dar ce materii vă plăceau în școală?
E, matematică, fizică, am fost bun la toate. Dar la matematică și fizică, unde nu mulți
sunt buni și nu se acomodează, ieșeam în evidență. Chiar am fost la niște olimpiade,
dar n-am făcut mare brânză. Mie îmi plăcea foarte mult să fac sport în vremea aia.
Ce sporturi făceați?
Football, baschet, atletism.
Nu-i rău!
Am făcut mult sport. De mic copil, eram tot timpul pe alee și jucam football. Nici nu
existau mingi. Se făceau mingi din cârpă. Din ciorapi. Un miez de ghemotoace de hârtie
peste care se tot trăgeau ciorapi, în dreapta, în stânga, se coseau și ieșea o minge.
Și sărea un pic – în orice caz.
Rude în străinătate - interdicție la facultatea de Avioane
Cum ați trăit anii '50, cu toate schimbările care aveau loc?
Am avut niște profesori extraordinari, pentru că la vremea aia încă era generația de
profesori din perioada interbelică. Școala primară și elementară am făcut-o la Școala
Iancului, vecină cu Liceul „Mihai Viteazul”. Astăzi lumea nu-și mai dă seama ce a
însemnat elita care s-a format între cele două războaie! Păi, guvernele erau conduse de
niște oameni școliți, oameni care au muncit cu mult patriotism – nu de-ăsta afișat în
spectacole, ci gândind toate hotărârile pentru România, nu pentru buzunarele lor. Mai
toți erau bogați și nu prea aveau nevoie să fure.
Ce visați să deveniți când vă făceați mare?
Nu mă gândeam. Mie-mi plăcea să mă joc. Dar eu am avut o memorie extraordinară – și
încă mai am niște urme. (Zâmbește) Țin minte, de exemplu, și cum stăteam așezați în
clasă. Asta se întâmpla acum 70 de ani.
În ce bancă stăteați?
Eu stăteam în prima bancă. Dar din cauză că aveam memorie, fluieram la școală. Mama
spunea că nu-și dă seama când și cum învăț eu, pentru că tot timpul eram pe maidan,
băteam mingea. Mai târziu, când am început să fiu preocupat de sporturi, erau
campionatele internaționale de atletism, mergeam cu toți prietenii. Se țineau pe
Stadionul ANEF – era prin Cotroceni, nu mai există.
Totuși, aveați vreun talent aparte, în afară de sport? Talent artistic, de
exemplu?
Desenam destul de frumos. Unchiul meu, care era pictor și profesor de desen, ar fi vrut
să mă învețe, dar n-a avut suficientă dăruire să mă facă să învăț să desenez. Eu aveam
un oareșce talent, dar în orice caz, nu extraordinar, ar fi trebuit să fiu școlit.
Ideea, în liceu, era să merg la Arhitectură.
De ce v-ați răzgândit?
Unul dintre prietenii mei era la Școala Medie Tehnică de Arhitectură – o școală
pregătitoare pentru Arhitectură, așa era atunci – și-am văzut ce desene făceau ăia, cu
capiteluri, cu forme geometrice, cu umbre, cu chestii. M-am lămurit că nu pot să fac la
nivelul ăla. Am renunțat.
Apoi, îmi aduc aminte că, într-o zi, mi-a adus tata de la Politehnică o broșură
prezentând facultățile. Era ceva cu aviație, cu automobile. Am zis hai că asta-mi
place, să mă uit la mașini, la avioane. Ideea a fost să merg la Aviație, numai că tata
era neam de grec – familia bunicii mele se chema Manoilidis, din Constanța. Grecii au
stat aici o vreme, dar au plecat în timpul războiului, iar unul s-a stabilit la Atena
și celălalt la Londra. Așadar, tata avea rude în străinătate, rude apropiate. Nu s-a
ascuns niciodată și a declarat peste tot că are unchii plecați. Drept care, când a fost
să ne repartizeze pe grupe, pe mine nu m-au lăsat la Aviație, că au zis că zbor și mă
duc la rude, emigrez, fug. În orice caz, am putut să aleg doar la Mașini Hidraulice –
turbine, hidrocentrale, stații de pompare. Am terminat facultatea asta în 1959.
„Era rarisim 10“
Și apoi ați lucrat în domeniu, la Uzina de Pompe.
Da, la Uzina de Pompe, în Obor – care acum e terminată, ca mai toate. Cum s-a
întâmplat? În facultate, mă bazam tot pe memoria mea. Când trăgeam biletul la examen,
parcă transcriam, aveam totul în fața ochilor. La Politehnică, se spunea că la
facultățile de mecanică, dacă treci de Simionescu, tata, Analiză matematică de anul I,
de Gheorghe Buzdugan – Rezistența materialelor de anul II și de profesorul Manea
Gheorghe în anul III – Organe de mașini, primele proiecte, primele aplicații ale
teoriilor pe care până atunci le dezvoltasem, atunci ai diploma în buzunar. În anul
III, am mers la examenul profesorului Manea, care m-a ținut în sală de la ora 14.00
până la 10.00 noaptea.
De ce?
M-a trecut prin toată materia. Tot aștepta să mă prindă cu ceva. Nu m-a prins. Am ieșit
– mă aștepta prietena mea de atunci, care acum e soția mea de-o viață. „Ce-ai făcut?”
„Mi-a dat 10!” Era rarisim 10. Când am ajuns la uzină, profesorul Manea m-a căutat și
mi-a spus că are o situație excepțională de cercetător și de cadru didactic. Am plecat
de la uzină cu ideea asta, în mediul academic. Nu pot să zic că a fost o alegere foarte
bună, dar nici rea.
De ce n-a fost bine?
Profesorul Manea, era excepțional, dar era foarte temător, pentru că nu era membru de
partid și se gândea să nu fie cumva tras la răspundere că nu și-a îndeplinit nu-știu-ce
proiect de cercetare. Au fost vreo două sau trei proiecte interesante în care aș fi
putut efectiv să lucrez și mi-ar fi plăcut – le-a refuzat, n-a vrut să se angajeze. O
singură chestie am făcut cu el conducător și cu alţi colegi de catedră, în colaborare
cu Institutul de Cercetări pentru Mașini-Unelte și Agregate (IMUAB): o cercetare
interesantă, cu lagăre hidrostatice. Niște chestii care la vremea aia erau în mare vogă
în cercetare. Atunci am scris niște articole. A trebuit, în ideea că rămân în catedră,
să mă înscriu la doctorat. M-am înscris, am luat 10 fără probleme la admitere.
Doctoratul era extraordinar de serios. Profesorul Manea, șeful de catedră, în toată
cariera lui, a scos patru doctori.
Era strict!
Ar fi trebuit, în lucrarea asta, să fac o parte teoretică, pe care o dezvoltasem destul
de bine, și o parte aplicativă – niște măsurători, care necesitau niște echipamente pe
care profesorul le comandase la Consiliul Național de Știință și Tehnologie.
Bineînțeles că astea n-au mai venit și am rămas cu subiectul în aer... Puteam să schimb
cu alt subiect, dar între timp Ceaușescu desființase posibilitatea de a fi și profesor,
și cercetător. Zicea să ai o singură slujbă, nu mai multe. A trebuit să optez. Am ales
cercetarea, dar era un salariu extraordinar de mic. După ce am văzut că nu se poate
face nimic, m-am transferat la Centrul de Perfecționare a Cadrelor (CEPECA). Era o
CEPECĂ pe la Otopeni, una singură, mare, centrală, pe toată economia, dar fiecare
departament, fiecare minister avea centrul lui și m-am transferat la centrul de
perfecționare al Ministerului Construcțiilor de Mașini. Acolo, într-un an, am ajuns la
salariile normale. Aici am avut și un grad mare de libertate, am putut să umblu mult și
fotografia a avut mult sprijin din treaba asta. Mergeam cu trusa de aparate la Uzină, o
lăsam la poartă, că nu puteam intra cu ea, iar când ieșeam, le luam și colindam.
Povestea primului aparat de fotografiat
Să vorbim și despre fotografie. Când ați pus mâna pe prima cameră foto?
În anul II sau III de facultate, în '61 sau '62. Ne plăcea muntele, dar fusesem foarte
puțin. Cu doi buni prieteni, am plecat în Bucegi alături de soția mea. Prietenul ăsta
al meu a luat un aparat de plastic, rudimentar – îi făcuse rost tăică-său de undeva. În
fine, aparatul avea o hibă, o fisură pe undeva, dacă stătea prea mult în soare, intra
lumină și devoala filmul. Orișicât, din trei-patru filme, câte am făcut atunci, au
ieșit 10-20 de fotografii bune și câteva dintre ele m-au fascinat, pur și simplu.
Mai știți ce fotografiaserăți?
Da! Una, de pildă, este definitorie: este o poză cu mine și cu soția mea pe un vârf de
stâncă. Stând, așa, înlănțuiți, privind spre aparat, ne-am făcut fotografia. Mi-a
plăcut extraordinar de mult și am spus că vreau să fotografiez în continuare
Când v-ați cumpărat primul aparat?
Cred că prin anul IV de facultate, când tata a vrut să-mi facă un cadou – încasase
drepturile de autor pentru unul dintre manuale – și mi-a cumpărat un aparat fotografic
cu un obiectiv extraordinar de bun, cu un obturator cu toți timpii – dar aparatul
simplu, fără niciun automatism, fără o vizare ca lumea. Trebuia să încadrez mai larg ca
să nu tai capete, mă rog. Dar imaginea era de foarte bună calitate.
Mai știți ce firmă era?
German era. Din RDG. Ăștia făceau niște aparate bune. Făceau și rușii, dar astea
nemțești erau mai bune. Îl chema Vera. Foarte robust, foarte solid.
Cum ați învățat fotografie?
Am citit. Erau manuale. Nu ca acum, cumperi aparatul, apeși pe buton și a ieșit poza
perfect. Trebuia să reglezi diafragma, câtă lumină intră, timp de expunere,
sensibilitatea filmului, toate astea trebuia să le ai în cap, ca să faci o expunere
corectă, altfel ori înnegreai de nu se vedea nimic, ori era șters complet.
Vă place mai mult fotografia pe film.
Mie mi-a plăcut mult pe film, și-am și învățat enorm de mult pentru asta. Când a venit
revoluția digitală, ceea ce știam eu să fac pe film și în laborator, nu știu câți mai
știau în țară. Îi numărai pe degete. Aveam o poziție solidă.
Developați singur, deci.
Am avut un laborator semiprofesional, sigur. Cu mașină de developat, cu tot. Asta,
însă, după '90. Înainte de asta, aveam un laborator cu foarte multe lucruri, utilaje
construite de mine. Fiind proiectant, am modificat aparate de mărit, aparate de
fotografiat vechi, cu format lat. Erau unele din anii '20-'30, care aveau plain film,
scotea film de dimensiuni mari. Transformându-le pe astea, am făcut niște aparate
profesionale. Cu un aspect jalnic, de aparat din '30, dar care funcționau perfect, cu
obiective foarte bune, cumpărate.
V-ați creat un cerc de prieteni pasionați de fotografie?
Da, pentru că exista o instituție care se chema Asociația Artiștilor Fotografi (AAF).
La care ați aderat în '65.
Da, atunci am intrat, cu două fotografii, la un salon internațional.
Ce însemna acest salon?
Din doi în doi ani, se organiza în România Salonul Internațional de Artă Fotografică.
Exista – și încă există – Federația Internațională de Artă Fotografică (FIAP), care
grupează federațiile naționale ale țărilor afiliate. Înainte de banalizarea imaginii,
erau puțini în lume care făceau imagine de calitate, tablouri mari care se puteau
expune. AAF era legată de FIAP și aveam un schimburi frecvente cu străinătatea. AAF
avea un sediu, unde veneau mai toți colegii, arătau ce au făcut, discutam.
V-ați dorit să deveniți fotograf sau cum s-a întâmplat?
Mie mi-a plăcut enorm în natură. Mergeam undeva, îmi plăcea foarte mult și voiam să iau
cu mine acasă, să-mi mai aduc aminte. Atunci, fotografiam. Bineînțeles că foarte multe
fotografii sunt banale. Dar am învățat că dacă te simți bine undeva, într-un cadru
natural, de pildă, nu tot ce te înconjoară e interesant. Dar sunt niște elemente care
dau interes imaginii respective, pe astea trebuie să le izolezi și să te concentrezi
asupra lor. Din cauza asta, am fost adeptul necondiționat al zoom-ului, ca să nu stau
să schimb obiective. A, și când vine vorba de ieșit în natură, pentru mine, pe locul
întâi e muntele. Am umblat prin toți munții. Dar nu exlusiv, mi-a plăcut și Delta, și
marea. De asemenea, mi-au plăcut detaliile – amănunte de flori, grupări de bondari pe
floare, albine, ciuperci și așa mai departe. Din cauza asta, eu sunt un însingurat în
fotografia românească, pentru că astea sunt oarecum desconsiderate de majoritatea
fotografilor.
De ce?
Pentru că profesioniștii nu fac așa ceva. Ei au altă viziune. Fotografia profesională
este, cum să zic, fotografie de portret. O figură care trebuie să impresioneze, cu o
privire anume, care trebuie să capteze, să sugereze starea de spirit a modelului. Eu
n-am fost profesionist niciodată. Am făcut ce mi-a trecut mie prin cap și ce mi-a
plăcut.
Dumneavoastră făceați fotografie instantanee și peisaje naturale. Este și aici o
tehnică aparte, trebuie să cunoști bine aparatul, să înțelegi momentul în care
fotografiezi.
În momentul de față, imaginea s-a banalizat – se pot face, dacă ai un card suficient de
mare, o mie de fotografii. Ții apăsat butonul și faci o filmare cu încetinitorul. Din
toate astea îți alegi una, două, cinci imagini care ți se par cele mai bune. Înainte,
nu se întâmpla asta. Filmul avea 36 de poziții, iar cele mari, profesionale, aveau 12
poziții. Trebuia să știi când să declanșezi. Unul dintre cei mai mari fotografi ai
tuturor timpurilor, Henri Cartier-Bresson, avea teoria asta a anticipării momentului
decisiv. Dar asta nu se face așa, că iei aparatul și anticipezi. Trebuie să ai o
memorie a infinit de multe situații în care subiectul evoluează.
Fotografiile lui Cartier-Bresson și doctrina de stat
L-ați întâlnit pe Henri Cartier-Bresson.
L-am plimbat o zi prin București, că eu sunt vorbitor de limbă franceză. Era un om
foarte modest.
Cum s-a întâmplat să fiți dumneavoastră ghidul? Cum a ajuns el în România?
În anii '70, în România s-a trăit destul de bine, cu tot comunismul. Era căldură în
casă, blocurile noi. Găseai tot ce voiai – carne, lucruri din astea tentante, cum ar fi
țigările Kent, whisky. Bineînțeles că exista și îndoctrinarea, dar se mai slăbise cu
Gărzile Patriotice. Păi, cât eram eu în uzină se făceau Gărzi, de a trebuit să mă dau
bolnav, că aveam oroare să merg la Gărzi Patriotice și mai ales să trag cu pușca în
exerciții. În perioada asta, așadar, au scăpat destul de multe lucruri – după aceea,
s-a strâns șurubul. Printre altele, în 1975, Ministerul Culturii i-a făcut o invitație
lui Cartier-Bresson să vină să facă imagini pentru un album. Au încercat să-i spună cam
cum să fie, în fine. El a venit cu asistenta lui de atunci – care i-a devenit apoi
soție. În general, când veneau personalități de limbă franceză, domnul Silviu
Comănescu, care a fost secretarul general al AAF timp de 25 de ani, mă trimitea pe mine
să stau cu ele. Așa și acum: m-am trezit cu un telefon în care Comănescu mă întreba
dacă vreau să-l însoțesc pe Cartier-Bresson, să-l plimb pe la niște obiective pe care i
le fixaseră cei de la minister. Am acceptat. S-a atașat grupului și Andrei Pandele,
care e un arhitect foarte bun și fotograf profesional, și el vorbitor de limbă
franceză. Noi patru am fost la Fabrica de Lapte, la Big Berceni, la IMUAB.
I-a plăcut lui Henri Cartier-Bresson pe unde l-au plimbat?
Fotografia tot timpul. Pe-atunci, eu cântăream câte poze fac, că nu stăteam să schimb
filmele – când terminam un film, trebuia să mă opresc, să-l schimb. Păi, mă uitam la
el: era cu asistenta, avea două aparate Leica – cele mai bune aparate posibile pentru
film îngust. Lucra cu unul, asistenta îi schimba filmul, când el termina, ea îi dădea
al doilea aparat. Și tot așa. Practic, fotografia non-stop. Atunci am intuit eu că
pentru o fotografie bună, ca să ai de unde alege, trebuie să faci enorm de multe.
În afară de acest tur de forță fotografic, ați petrecut timp liber împreună cu
Bresson?
Sigur, i-am dus la Caru' cu Bere, am stat la o tacla... Le-a plăcut. Apoi a plecat din
București, a stat mai mult la Craiova și prin nord, pe la Baia Mare. A rezultat o
colecție de fotografii din care a făcut un album, care s-a tras în câteva exemplare și
care conținea niște fotografii care nu cadrau cu doctrina. Nu s-a publicat în număr
mare... Am văzut și eu albumul, dar n-am putut să-l iau și nici n-am primit unul.
Pe dumneavoastră vă contactau, în mod similar, oamenii de stat și de partid să vă
ceară să fotografiați tematic, să zicem?
După '90 am avut mai multe colaborări. Înainte, veneau la Asociație fel de fel de
comenzi. Veneau oameni care voiau să scape de clișeul profesionist. Venea clientul,
făcea comanda, se făcea lucrarea finală și beneficiarii virau la Asociație o sumă. Ei,
nu se putea plăti numerar. Și rămânea o cotă mică Asociației, 5% de la instituțiile
care aveau așa-numitul fond nescriptic: CC, CC UTC, Export, Ministerul de Externe – îi
numărai pe degete. Domnul Comănescu repartiza banii strânși laolaltă celor la care avea
datorii. Eu am avut, la un moment dat, 170.000 de lei datorie la Asociație în cont,
pentru doi ani. N-am luat decât vreo 40.000, ceva de genul ăsta, de restul mi-au dat
posibilitatea și am luat aparate de fotografiat, pentru că Asociația putea să cumpere
pe virament din comerț. Era un troc.
„Prima dată, am fost în Elveția și-a fost un șoc major”
Acum ce se mai întâmplă la Asociație?
Nu prea mai există. Asociația a fost foarte activă și un centru de concentrare a
fotografiei de calitate – asta nu mai există. După '90, au început să apară fel de fel
de firme, fiecare voia să-și facă firma lui. A rămas mai mult ideea de AAF, pentru că
eram afiliați la Federația Internațională de Artă Fotografică (FIAP), care încă
trimitea scrisori, mă cunoșteau și pe mine, că eu mă ocupasem cu fotografia de
tineret...
Ce înseamnă fotografie de tineret?
Era fotografia dedicată tinerilor, pe grupe de vârstă: până la 14 ani, de la 14 la 18
ani și de la 18 la 25 de ani. În fiecare an, erau selectate fotografii pentru un
concurs alb-negru și color. Eu făceam colecțiile, le trimiteam, țineam legătura,
primeam înapoi colecțiile, medaliile, diplomele. Și participam la ședințele și
adunările comisiei pentru tineret a Federației Internaționale de Artă Fotografică –
mereu în altă parte. În felul ăsta am văzut mai toată Europa.
În ce țară ați mers pentru prima dată?
În 1972, am fost în Elveția și-a fost un șoc major. În perioada aia se dădeau destul de
ușor permisele, se putea pleca din țară. Din Asociație, au plecat unii și nu s-au mai
întors. De exemplu, cel cu care am fost în Elveția era fotograf profesionist și se tot
uita pe la vitrine cu afișe cu anunțuri de angajare. Mă rog, nu spunea nimic. La
întoarcere, a spus că vrea să mai stea o zi în Viena – eu am venit înapoi, a venit și
el după aceea. A mai stat un an în țară și a obținut o aprobare să facă o expoziție în
Italia. A plecat în Italia cu Trabantul propriu și cu cățelușa Daisy și dus a fost. A
rămas o vreme în Italia, apoi s-a mutat în SUA.
Nu v-ați gândit niciodată să plecați din România în vremea comunismului?
Nu, pentru că trăiau părinții mei, de care eram foarte atașat. Soția și copiii erau
aici și nu concepeam să stau luni sau ani departe de ei. Pe urmă, eu sunt foarte
răbdător...
V-ați plimbat prin mai multe locuri prin Europa. În ce țări ați mai ajuns?
După aceea, am mai fost în Ungaria, în Polonia, în Iugoslavia, în Danemarca, în Spania.
În Danemarca și în Spania am fost în delegația României la congresul Federației
Internaționale de Artă Fotografică, împreună cu secretarul general, Silviu Comănescu,
și cu președintele fotoclubului medicilor, doctorul Franden. Aceste întruniri erau
interesante, durau o săptămână, dar lucrările comprimate nu cred că erau mai mult de
două zile, ele se mai diluau cumva. În restul timpului, se organizau fel de fel de
excursii.
Ați avut vreun fotograf pe care să-l admirați în mod deosebit și pe care să-l
urmăriți îndeaproape? Nu știu în ce măsură ajungeau în România lucrările
fotografilor străini.
Am avut în România niște fotografi de excepție, care erau cunocuți în toată lumea. Era
Lăzăroiu de la Sibiu, era Nicu Dan Gelep din Craiova și Hedy Löffler din București,
Mircea Faria, erau mulți fotografi de nivel mondial sau european, oricum.
„E o chestie să poți să predai la nivelul de învățământ superior”
Și dumneavoastră i-ați învățat fotografie pe alții. Ați fost profesor zece
ani.
Da, la Universitatea Ecologică, care după aceea s-a transformat în Universitatea Media
Pro. Cât a fost Sârbu președintele ProTV, a vrut să-și pregătească el mână de lucru. A
fost o experiență frumoasă. Era o clădire mare lângă Biserica Batiștei, acolo era un
etaj al facultății. Erau două facultăți, una de Regie-Imagine și alta de Jurnalism. La
cea de Regie-Imagine, decan era Andrei Blaier, un foarte bun regizor și un om
extraordinar, cu care am colaborat minunat și care se bătea cu pumnii în cap ce face el
după ce plec eu. Într-adevăr, după ce am plecat, cursul s-a împărțit în două, au ieșit
scandaluri – e o chestie să poți să predai la nivelul de învățământ superior!
Ați predat fotocompoziție. Ce înseamnă asta?
Știi ce înseamnă? Am avut, după '90, foarte multe colaborări, pentru că veneau la mine
să le fac fotografii pentru albume cu București, cu România, cu biserici, pliante de
reclamă, de confecții, mă rog. Una dintre aceste edituri avea un director artistic
foarte deștept, cu care m-am înțeles foarte bine. Pentru un calendar, de exemplu, 12
imagini, începeam și alegeam un volum mai mare de imagini și pe urmă începea și le
tria. El zicea: „Gândește-te că imaginea asta trebuie să stea o lună de zile pe perete
și să placă”. La compoziție, sunt niște reguli, care se știu din Antichitate, ce țin de
proporții. Media de aur: laturile împărțite în trei, iar paralele au puncte de
intersecție, care sunt puncte de interes. Când plasezi un subiect, să ai grijă să aibă
spațiu în față, sugerând că se duce undeva și îl plasezi într-unul dintre aceste
puncte. Pe urmă, există așa-numitul echilibru între alb și negru.
Ați avut lipsuri în perioada comunistă, în ce privește libertatea fotografică și
apartura necesară?
Nu, nu. Eu am fost neangajat politic în comunism, așa că nu am putut să ocup vreo
funcție, de altfel nici nu mi-am dorit, am avut un fel de repulsie... Erau condițiile
de așa natură, că trebuia să te compromiți pentru partid, pentru nu-știu-ce, or, eu nu
puteam să pronunț cuvântul „Ceaușescu”. N-am luat niciodată cuvântul la vreo ședință
de-asta. După '90, ne-am apucat să facem o cabană la Șimon, Bran. În '95 am putut să
locuim acolo. Ne-am legat de zona asta. Adică de atunci n-am prea umblat, decât din
când în când – plecam de acolo și pozam niște cetăți – oricum mult mai puțin decât
umblasem până atunci.
Înainte, cum se întâmpla să vă organizați plecările? Fotografiile în funcție de
vacanță sau invers?
Fotografia o făceam tot timpul luând aparatele cu mine, indiferent unde mergeam. De
exemplu, mergeam cu mașina și vedeam o lumină. Pentru o fotografie reușită – de fapt, e
scriere cu lumină, nu? – trebuie să fie o anumită lumină. Când găsești o astfel de
lumină trebuie să simți, dacă o simți atunci trebuie să faci fotografia. Mergeam,
mergeam, trânteam o frână, ai mei îmi făceau reproșuri, mă dădeam jos și făceam câteva
fotografii, plecam mai departe.
Dar erați interesat și de detalii arhitecturale, de pildă.
Am avut multe colaborări după '90 cu niște edituri care au scos albume cu București,
calendare. De exemplu, am avut un calendar cu județul Vâlcea, într-o colaborare cu
combinatul lor chimic. Au vrut ei un calendar personalizat, numai cu subiecte din
județ. Am fost și am fotografiat o mulțime de monumente, dar astea erau valabile atunci
și au foarte puțină viață, pentru că se schimbă mereu și se refac, se restaurează. Nu
mai seamănă. De exemplu, lângă București este
Potlogi. Este un sit brâncovenesc, care aduce a Mogoșoaia oarecum. Era foarte
în paragină. A fost sediul gospodăriei colective, a fost deteriorat, erau pe jos
stucaturi și grămezi de cereale rămase nemăturate... Ei, eu am fotografiat ce a fost
frumos – detalii, cum ar fi vulturul bicefal brâncovenesc, biserica, altarul și încă o
mulțime de lucruri de ansamblu din incintă. Ei, astăzi astea nu mai sunt, pentru că
situl a fost refăcut complet. Acum seamănă și mai mult cu Mogoșoaia. A dispărut Potlogi
pe care îl știa lumea până acum vreo cinci ani.
